Cronica unei caderi neanticipate

Ti-am spus ca eu nu te mai vad doar ca pe un prieten si cum in lumea lui ,,noi'' nu existau cuvintele ,,viitor impreuna'' , am alergat repede, cat mai departe de tine, pentru ca nu voiam sa mai raman fara inca o bucata din mine. Tu m-ai lasat sa fug, sa alerg pana m-am simtit suficient de departe, apoi ai reaparut din senin si mi-ai promis ca tu nu vei smulge niciodata bucata aia din mine. Te-am crezut si am revenit la tine, iar tu m-ai tras, pas cu pas, pe drumul care ducea la acele cuvinte interzise. Am ajuns pana la punctul in care ti-am permis sa intri in cotlonul cel mai intunecat al durerilor mele, locul in care nimeni, niciodata, nu mai fusese. Nu crezusem pana in momentul acela ca poti avea incredere oarba in cineva. Si mi se parea prea frumos sa fie adevarat. Dar a mai urmat o perioada in care mi-ai aratat ca magia era, de fapt, realitate. Realitate pana la marginile careia m-ai purtat si m-ai lasat apoi sa te astept. Si am asteptat. Si am asteptat. Si am asteptat. Pana am innebunit de asteptare si dor si m-am aruncat de pe marginea unde ma lasasei, pentru ca am vazut la fundul prapastiei partea aceea din mine pe care zisesei ca nu o vei lua niciodata si care incepuse deja sa putrezeasca... Ma intreb, de ce m-ai facut sa inaintez pe un drum care se termina intr-o prapastie?