Epilogul unui supravietuitor

   Zabranicul sur al amurgului tomnatic a patruns si la mine,scurgandu-se incet printre gratii,transformand albul rece al peretilor intr-un gri monoton,apoi in negrul opac al neantului.De-abia peste cateva ore voi putea simti si racoarea inmiresmata a frunzelor uscate de nuc,care vor trosni discret sub talpa bocancului grosolan..

   Cat timp am visat la asta!..In fiecare seara,in timp ce urmaream cum intunericul inghitea lacom spatiul stramt al incaperii mele,incercam sa-mi imaginez cum arata orasul,daca isi pastrase acelasi aer misterios si boem  sau daca ghearele grosolane ale modernului incepeau sa-l cuprinda…In fiecare seara ma tortura neputinta de a vedea altceva decat peticul de cer ce se zarea prin ferestruica,iar singuratatea….Singuratatea ma strangea de gat in fiecare secunda,lasandu-ma fara aer si facandu-ma sa tremur din toata fiinta,ca in fata celui mai ingrozitor destin.Prima data, o voce groasa si batjocoritoare ,ce venea probabil din strafundurile constiintei mele,imi spunea triumfator:,,Esti singur!Atat de singur incat nici macar daca ai exploda,nimeni n-ar baga de seama..Atat de singur ,incat nici macar daca ai tipa printr-o portavoce uriasa ,n-ai fi auzit…Atat de singur,incat nici macar sa articulezi un cuvant nu mai esti in stare,pentru ca nu ai avut cu cine discuta din vremuri imemoriale..Intelegi,esti singur!S-I-N-G-U-R!Atat de singur,incat..’’ Si continua asa la nesfarsit,iar fiecare argumentare era ca o stransoare din ce in ce mai puternica in jurul gatului meu.Apoi,din cauza fricii,incepeam sa tremur din cauza groazei pe care efectiv o simteam circulandu-mi prin vene ,pompata cu ciuda de inima ce batea din ce in ce mai rapid..

   Calvarul dura toata noaptea,noapte de noapte…In timpul zilei nu simteam nimic,parca singura bucata din realitate,peticul de cer,facea sa dispara in mod miraculos toate temerile,facand loc unei calmitati binefacatoare.Insa cand vedeam ca se apropie seara,disperarea punea ,deget cu deget,mainile ei respingatoare pe mine.Imi doream cu ardoare ca stransoare din noaptea acea sa fie mai puternica si eu sa mor odata.As fi incercat sa ma sinucid,dar nu aveam cu ce.Singurul lucru ce mai exista in incapere era salteaua din cauciuc,care nu-mi era de niciun folos.Iar de o sinucidere lenta si dureroasa,ca datul cu capul de perete,nu eram in stare,pentru ca..mi-e frica de durere.

   Mi se parea ca aveam parte de chinurile acestea de atat de mult timp,incat momentul cand incepusera coincidea cu aparitia fiintei mele,poate intr-o alta viata,sau doar acum cativa ani..

   Totul pana in ACEL moment,cand…………

To be continued