O parere prematura

Chiar daca tu,my dear fellow,crezi ca nu inteleg,da-mi voie sa te contrazic inca o data.Nu am trecut exact prin asta,e adevarat,ci prin aceeasi experienta,dar la o scara mai mica.Pana la urma,ideea e aceeasi, doar ca acum totul e amplificat.
Senzatia de parere de rau si gol in suflet ca nimic n-o sa mai fie la fel,ca nimic din ceea ce ai avut parte pana acum n-o sa-ti mai fie accesibil te..goleste pur si simplu.Imi amintesc de ziua cand am terminat generala.Cu o seara inainte scrisesem speech-ul fara niciun fel de emotie,imi pregatisem tinuta si imi imaginam cum o sa decurga totul.Dar nimic din ceea ce imaginasem eu nu ar fi putut sa ma pregateasca pt senzatia de pustiire pe care am simtit-o pe la jumatatea rostirii speech-ului.Cand mi-am vazut invatatoarea incaruntita si pe cei doi diriginti,ai caror ochi ne cercetau plini de ingrijorare,cautand parca sa vada daca isi indeplinisera misiunea,un nod mi s-a pus in gat si am realizat scurt ca peste tot ceea ce facusem,simtisem si impartasisem in toti anii aceia o sa se puna
incet praful.
Speech-ul a fost unul sincer,pt ca le datoram multe doamnei invatatoare si celui care imi fusese diriginte in ultimul an de generala si am incercat din  tot sufletul sa pun toata recunostinta mea in cuvintele acelea rostite cu glas gatuit. Nu stiu daca am reusit,pentru ca de obicei ma exprim ,,mai prost decat gandesc'',vorba Ralucai.Dar cred si sper ca privirea mea si caldura cu care i-am strans in brate pt ultima oara au ''vorbit'' mai elocvent decat mine...
Ce am simtit eu in perioada aceea? Gol,regret si nostalgie.Nu stiu de ce ma afectase atat de mult despartirea de locul unde copilaria mea se potolea pentru 6-7 ore  si lasa loc mintii sa se dezvolte.Pentru ca intr-adevar mi-a placut cartea si numai de dragul de a afla ceva nou ma trezeam in fiecare dimineata cu seninatate si expectativa in suflet.Acum am pierdut asta si mi-am dat seama ca ei,profesorii,m-au facut sa plang incheierea acestei etape.Nu colegii,pentru ca ,ciudat sau nu, nu reusisem sa ma ,,leg'' de niciunul dintre ei.Sau poate si faptul ca ma obisnuisem cu aceleasi figuri ale caror reactii le puteam anticipa si care ma suportau mai mult sau mai putin ma facuse sa privesc acest sfarsit ca o incheiere,nu ca inceputul unei noi etape.Dar chiar si asa,oricat de optimist ai privi,nu are cum sa nu ti se stranga sufletul cu emotie gandindu-te ca ...s-a sfarsit.
Acum inchei , cu lacrimile nostalgiei in ochi  si spunandu-ti ca eu cred(s-ar putea sa gresesc,nu zic nu) ca impartasesti aceleasi sentimente,poate amplificate,pentru ca deh,cica la varsta asta esti mai matur si ai o constiinta de sine mult mai dezvoltata si iti mai spun fara urma de patetism ca-mi pare rau,pentru ca ai parte de aceeasi durere pe care o s-o resimt si eu peste un an, au simtit-o si o s-o resimta fiecare om care si-a simtit copilaria si adolescenta atat de aproape.Pana la urma,la asta se rezuma totul: incheierea liceului inseamna si primul pas spre maturitate,pas pe care nimeni nu se simta pregatit sa il faca....



http://www.youtube.com/watch?v=VxjaLFXFXGA&feature=related

Flashback

''There is nothing like returning to a place that remains unchanged to find the ways in which yourself have altered.''N.Mandela

Vineri seara.Am terminat treburile pe ziua de azi putin mai devreme si cum tata m-a ''eliberat'' de orice indatorire,mi-am luat carticica si m-am instalat comod sub zarzanul meu,pe unul din scaunele rustice ale masutei tacerii in miniatura.
Am inceput sa citesc dar,dupa cateva randuri,am auzit la inceput in surdina,apoi din ce in ce mai tare,ciripitul pasarii copilariei mele.Parca ma vad din nou la 5 ani stand pe iarba inrourata si cercetand atent fiecare ramura a zarzanului,in cautarea pasarii ce lansa imnuri minunate tocmai la lasatul amurgului.Eram intrigata de ce oare ea isi incepea concertul tocmai cand toate celelalte pasarele se adunau la cuiburi.Eram intrerupta din cercetarea mea numai de mama,care spunea ca iar ma pierduse prin iarba de 2 ori cat mine.
Apoi,pe la 7-8 ani,de fiecare data cand auzeam pasarea misterioasa,ma cataram in zarzan si luam la mana fiecare creanga ,in speranta ca de pe una din ele isi va lua zborul minunea si eu o voi putea in sfarsit vedea.Dar din nou,mama,tipand speriata de jos,ma intrerupea: ''Doamne,trebuie sa stau mereu cu grija ta,copil nebun!Vrei sa-ti rupi gatu'? Da-te jos imediat!Of,mi-ai albit paru-n cap cu draciile tale!''
La 13 ani deja aveam planuri mari.Imi construisem un fel de plasa pt fluturi,dar muuuuult mai mare,si facand transee in jurul zarzanului in care acum era suit fratele meu,pandeam fiecare miscare a crengilor.Dar inainte de a da vreun rezultat,tata venea suparat la mine si-mi lua capcana,spunandu-mi ca ''ai stricat bunatate de plasa  pentru sita cu bazaconiile tale.''
Acum ,la 18 ani ,stau sub acelasi zarzan,inconjurata de aceeasi iarba inmiresmata,iar aceeasi pasare enigmatica isi canta oful.Doar ca acum pare mult mai apropiata.Ridic privirea si...O Vad! E chiar deasupra capului meu, cat un pumn de mica,cu o coada subtire si disproportional de lunga iar penele ii sunt patate de stropi marunti de noapte.Trilul inceteaza,ea isi lasa privirea in ochii mei pentru o secunda apoi isi ia zborul.Iar eu raman raman cu privirea supendata,pentru ca vad cum in urma ei isi ia zborul si copilaria mea,odata cu cea mai naiva enigma a ei...
Ma uit in jur.Totul e neschimbat:acelasi zarzan si iarba inrourata.
Dar eu?Eu... simt ca-s alta...