O parere prematura

Chiar daca tu,my dear fellow,crezi ca nu inteleg,da-mi voie sa te contrazic inca o data.Nu am trecut exact prin asta,e adevarat,ci prin aceeasi experienta,dar la o scara mai mica.Pana la urma,ideea e aceeasi, doar ca acum totul e amplificat.
Senzatia de parere de rau si gol in suflet ca nimic n-o sa mai fie la fel,ca nimic din ceea ce ai avut parte pana acum n-o sa-ti mai fie accesibil te..goleste pur si simplu.Imi amintesc de ziua cand am terminat generala.Cu o seara inainte scrisesem speech-ul fara niciun fel de emotie,imi pregatisem tinuta si imi imaginam cum o sa decurga totul.Dar nimic din ceea ce imaginasem eu nu ar fi putut sa ma pregateasca pt senzatia de pustiire pe care am simtit-o pe la jumatatea rostirii speech-ului.Cand mi-am vazut invatatoarea incaruntita si pe cei doi diriginti,ai caror ochi ne cercetau plini de ingrijorare,cautand parca sa vada daca isi indeplinisera misiunea,un nod mi s-a pus in gat si am realizat scurt ca peste tot ceea ce facusem,simtisem si impartasisem in toti anii aceia o sa se puna
incet praful.
Speech-ul a fost unul sincer,pt ca le datoram multe doamnei invatatoare si celui care imi fusese diriginte in ultimul an de generala si am incercat din  tot sufletul sa pun toata recunostinta mea in cuvintele acelea rostite cu glas gatuit. Nu stiu daca am reusit,pentru ca de obicei ma exprim ,,mai prost decat gandesc'',vorba Ralucai.Dar cred si sper ca privirea mea si caldura cu care i-am strans in brate pt ultima oara au ''vorbit'' mai elocvent decat mine...
Ce am simtit eu in perioada aceea? Gol,regret si nostalgie.Nu stiu de ce ma afectase atat de mult despartirea de locul unde copilaria mea se potolea pentru 6-7 ore  si lasa loc mintii sa se dezvolte.Pentru ca intr-adevar mi-a placut cartea si numai de dragul de a afla ceva nou ma trezeam in fiecare dimineata cu seninatate si expectativa in suflet.Acum am pierdut asta si mi-am dat seama ca ei,profesorii,m-au facut sa plang incheierea acestei etape.Nu colegii,pentru ca ,ciudat sau nu, nu reusisem sa ma ,,leg'' de niciunul dintre ei.Sau poate si faptul ca ma obisnuisem cu aceleasi figuri ale caror reactii le puteam anticipa si care ma suportau mai mult sau mai putin ma facuse sa privesc acest sfarsit ca o incheiere,nu ca inceputul unei noi etape.Dar chiar si asa,oricat de optimist ai privi,nu are cum sa nu ti se stranga sufletul cu emotie gandindu-te ca ...s-a sfarsit.
Acum inchei , cu lacrimile nostalgiei in ochi  si spunandu-ti ca eu cred(s-ar putea sa gresesc,nu zic nu) ca impartasesti aceleasi sentimente,poate amplificate,pentru ca deh,cica la varsta asta esti mai matur si ai o constiinta de sine mult mai dezvoltata si iti mai spun fara urma de patetism ca-mi pare rau,pentru ca ai parte de aceeasi durere pe care o s-o resimt si eu peste un an, au simtit-o si o s-o resimta fiecare om care si-a simtit copilaria si adolescenta atat de aproape.Pana la urma,la asta se rezuma totul: incheierea liceului inseamna si primul pas spre maturitate,pas pe care nimeni nu se simta pregatit sa il faca....



http://www.youtube.com/watch?v=VxjaLFXFXGA&feature=related