Nameless

   Fiecare moment de absconsa fericire e ca o injectie cu morfina, potoleste durerea si linisteste nervii, calmeaza spiritul si adoarme gandurile. Te face moale ca o carpa si te face sa transformi toate nimicurile sentimentale in revelatii inedite despre sensul vietii. Te  face sa crezi ca in asta se afla chintesenta existentei si astfel iti domoleste zbuciumul sfasietor care te-a cuprins.
   Sunt momente in care te pierzi in ochii creaturii care abia a venit pe lume si care iti acorda tie, tocmai tie, primul zambet. Sau clipa in care te trezesti intr-o dimineata de noiembrie din cauza unei raze mult prea puternice de soare. Toate astea te fac sa te gandesti ca esti doar un prost care a pierdut din vedere esentialul.
   Iar cand apuci ultimul bilet pentru calatoria pentru care ai economisit 10 ani si privesti in ochii ei, in care citesti la inceput revolta ca a acceptat asa ceva la varsta asta, apoi fericire ca s-a lasat purtata de val te convingi ca intr-adevar pierzi ceva de sub lupa...
   Dar (intotdeauna exista un dar) te pomenesti intr-o dupa-amiaza in care vrei sa dormi o ora, sa ai mintea limpede pentru proiectul acela important, ca inima bate in trei locuri deodata si ca ceva care-ti scapa pe moment trebuie rezolvat neaparat.
   Te gandesti ce poate fi si constati ca stomacul ti s-a strans si ai o senzatie subita de ameteala.E clar..disperarea a pus iar mainile pe tine si isi infige ghearele din ce in ce mai adanc...
   Asta pana cand prima frunza  ruginie din castanul solitar din parc iti cade la picioare...Te simti iar liber si usurat de orice povara, doar o clipa te intuneci, cand o umbra fugitiva iti sopteste ca o iei de la capat...