Pentru ca......

   Toate zilele mi-au fost si sunt o asteptare a ceva mai bun, mai distractiv, mai frumos, mai, mai, mai...
   Intotdeauna am fost nemultumita. Cred ca mi se trage de la faptul ca sunt perfectionista, ca mereu gasesc un defect sau ceva ce se putea face si mai bine. Poate de-asta, de fiecare data cand cineva ma intreaba ce fac, mi-e imposibil sa raspund ''bine'', iar de fiecare data cand sunt pusa sa-mi evaluez propria munca sau pe a altora, nu dau un raspuns incurajator.
   Pana de curand, cand persoana care incet, incet ma schimba in bine m-a intrebat de ce aleg sa umblu tot timpul cu povara asta pe umeri si nu ma las sa ma bucur si sa incerc sa fac sa dispara cuta dintre sprancene care a inceput sa se adanceasca.
   La inceput, m-am gandit serios la asta, apoi, intr-o imprejurare cu totul obisnuita, am inteles cu adevarat cat de inutila si enervanta e cautarea asta a perfectiunii si cat de descurajator e  ca tu sau munca ta sa nu fie acceptate asa cum sunt.
   Acum, mi-e mai bine. Certurile care inainte ma deprimau m-au facut sa deschid ochii si sa incep sa ma impac cu mine. Sa-mi cer scuze mie pentru toate datile cand in loc sa ma felicit, m-am (auto)demoralizat, cand in loc sa privesc provocarea in fata, m-am ascuns dupa ''nu sunt destul de buna ca sa reusesc'', cand o confruntare era pierduta in mintea mea inca dinainte de a o incepe.
   De ce am scris postul asta auto-motivational? Pentru a fi sigura ca intr-adevar cred asta si pentru ca incep sa pun anumite puncte si sa o iau de la capat....

http://www.youtube.com/watch?v=Qo_xQtwAmKw&feature=related 





  

Stare

   Starea aia pe care o ai cand prietenii tai se hotarasc sa iasa undeva si esti singura persoana care nu e intrebata daca vrea sa vina.

   Starea aia cand ai stat treaza o noapte intreaga sa inveti, iar la lucrare nu apuci sa scrii nici jumatate.

   Starea aia cand ai tot amanat luarea unei decizii importante si ajungi la concluzia ca decizia corecta e si cea mai grea, cea de care ai fugit mereu.

   Starea aia cand reusesti sa te pui in pat la 3 dimineata si dupa o ora de zvarcolit, realizezi ca nu ai nicio sansa sa fii odihnit pentru ziua de cosmar ce incepe peste 3 ore.

   Starea aia cand realizezi ca prietenia nu dureaza toata viata, daca interesele sunt diferite.

   Starea aia cand intrebi o persoana ceva si raspunsul il primesti in doi peri.

   Starea aia cand iti dai seama ca tie niciodata nu-ti ajunge o zi pentru a face tot ce trebuie si vrei.

   Starea aia cand stomacul ti se strange de neputinta.

   Starea aia cand vezi ca ai amanat pana cutitul ti-a ajuns la os si acum nu stii cum sa o scoti la capat.

   Starea aia cand vrei sa vorbesti cu cineva si nimeni n-are timp sa te asculte. Asa ca vii in fata foii goale si incepi sa vorbesti tu cu tine, ca doar esti singurul demn de incredere.....

http://www.youtube.com/watch?v=loNU4fVpO8E



An innuendo of the future

    Each one of us imagines his life as a block of flats with countless floors. Its construction started in the moment we have become conscious and continues until the day our brain dies. Each flat already built in my block represents an experience of life, while the ones which are to be built represent all my ambitions and hopes. Some of them are more ''spacious'' and require a lot of effort and resources to be achieved, but, at the same time, they give me the most pleasant reward.

   Ever since I was able to decide and think by myself , I established a series of goals, which I must achieve in this life. I may be considered coward, even though ''realistic'' is more appropriate, but observing the others' behaviour and mistakes, I promised myself I would never allow myself to think and dream bigger than my possibilities or strength, because is more painful to delude than to look for your limits.

   The most important ambition I have is to become a good psychologist. A year ago I experienced the position of patient of a great psychologist and after observing her methods and mainly the results I obtained following her advice, I realised she's exactly what I want to grow to. My hope is that by becoming a trustworthy ''soul doctor'' , I will be able to change something at least in my corner of universe.

   Another ambition of mine is to go to every country in the world. This would somehow be a pursuit of myself, because I don't feel I belong entirely to this place. And I hope that, as soon as I can afford a professional camera, I will be able to materialize the images from my head, which embody life for me.
   Now, looking behind and then forward, I see that my block is still small, but there are so many projects in plan, that I can already imagine how tall it will be.