Pentru ca......

   Toate zilele mi-au fost si sunt o asteptare a ceva mai bun, mai distractiv, mai frumos, mai, mai, mai...
   Intotdeauna am fost nemultumita. Cred ca mi se trage de la faptul ca sunt perfectionista, ca mereu gasesc un defect sau ceva ce se putea face si mai bine. Poate de-asta, de fiecare data cand cineva ma intreaba ce fac, mi-e imposibil sa raspund ''bine'', iar de fiecare data cand sunt pusa sa-mi evaluez propria munca sau pe a altora, nu dau un raspuns incurajator.
   Pana de curand, cand persoana care incet, incet ma schimba in bine m-a intrebat de ce aleg sa umblu tot timpul cu povara asta pe umeri si nu ma las sa ma bucur si sa incerc sa fac sa dispara cuta dintre sprancene care a inceput sa se adanceasca.
   La inceput, m-am gandit serios la asta, apoi, intr-o imprejurare cu totul obisnuita, am inteles cu adevarat cat de inutila si enervanta e cautarea asta a perfectiunii si cat de descurajator e  ca tu sau munca ta sa nu fie acceptate asa cum sunt.
   Acum, mi-e mai bine. Certurile care inainte ma deprimau m-au facut sa deschid ochii si sa incep sa ma impac cu mine. Sa-mi cer scuze mie pentru toate datile cand in loc sa ma felicit, m-am (auto)demoralizat, cand in loc sa privesc provocarea in fata, m-am ascuns dupa ''nu sunt destul de buna ca sa reusesc'', cand o confruntare era pierduta in mintea mea inca dinainte de a o incepe.
   De ce am scris postul asta auto-motivational? Pentru a fi sigura ca intr-adevar cred asta si pentru ca incep sa pun anumite puncte si sa o iau de la capat....

http://www.youtube.com/watch?v=Qo_xQtwAmKw&feature=related